EVS Stories: #cevafain – by Mihai Cojocaru

Salut. Din moment ce ai ajuns să citești acest text, te interesează cum merg lucrurile prin proiectele EVS. Probabil (sper!) te gândești să iei o mică pauză de la viața ta obișnuită și să fugi într-un loc în care nu te cunoaște nimeni. Te gândești cum ar fi dacă ai începe viața de la 0, acum, dar cu toate cunoștințele pe care le-ai acumulat. Ar fi #cevafain, te asigur.

Eu sunt Mihai, acum am 26 de ani (când am început proiectul aveam 25) și chiar acum sunt la jumătatea proiectului în Alcobendas, la 30 min de centrul Madridului cu metroul. Da, e metrou aici.

Când am aplicat pentru acest proiect nu m-am gândit atât de serios la asta, ci doar ca un test, „ce-o fi, o fi”. Îmi doream să iau o pauză de la viața mea din București pentru că aveam impresia că mă leg de o viață care nu mă făcea atât de fericit. Am absolvit UNATC – Actorie și am făcut și un Master în Pedagogie, tot acolo. Am avut mult noroc, am avut parte de proiecte suficiente încât să trăiesc din asta. Dar ceva tot lipsea. Aveam nevoie să cunosc puțin lumea, să interacționez cu oameni din culturi diferite, pentru că altfel nu avea niciun rost ce făceam acolo. Simțeam rutina deja, la 25. Mi se părea fatal.

Când am fost anunțat că m-au selectat pentru acest proiect EVS în Spania, lucrurile deveneau serioase. Am cerut câteva zile de răgaz, să mă gândesc mai bine. Dacă acceptam, renunțam la toate proiectele pe care le aveam acolo, adică renunțam la niște lucruri pe care mulți tineri artiști și le doresc mult. Pentru ce?

Pentru tot.

Am confirmat! Urma să încep o viață nouă.

Au trecut lunile, mi-am finalizat proiectele în desfășurare și am încetat să mai accept altele. A fost greu. Cred că a fost prima dată în viața mea când începusem să refuz proiecte. (Dezvoltarea mea deja începuse!)

În noiembrie am venit aici și a început nebunia. Știam deja care e jobul meu aici. Lucrez în Ciber, un spațiu în care se întâmplă tot felul de activități pentru timp liber, de la jocuri de masă sau electronice, până la diverse ateliere de dezvoltare personală. Mai lucrasem cu tineri în România, deci veneam cumva pe un teren sigur. Habar nu aveam că nu este vorba despre asta!

Trăind în altă țară începi să te descoperi pe tine, de fapt. Sigur că faci cunoștință cu mulți oameni și că vizitezi multe locuri (toți și toate faini/e). Dar cu fiecare om sau loc întâlnit mai descoperi o parte din tine. Începi să vezi diferențele dintre tine și ei, prin urmare conștientizezi caracteristici la care nu te-ai gândit niciodată. Probabil că ți se pare irelevant ce zic aici, sau că deja ai cunoscut asta prin plimbările tale prin lume. Nu e chiar așa!

Când ajungi să trăiești în altă țară, să începi totul de la zero, să îți construiești relații și încredere, e ca și cum te naști din nou.

Am început atelierele de teatru cu tinerii de aici, lucru pe care îl mai făcusem în țară, dar cursurile au încetat să mai fie pentru ei. Descopeream limbaje noi (și nu mă refer doar la limbă – pe care nu o stăpâneam atât de bine la început). Descopeream scopuri noi.

În cadrul atelierelor de dezvoltare personală prin teatru, un trainer conduce o serie de exerciții (specifice), iar modul în care o face îi ajută pe participanți să descopere lucruri despre ei. Nu doar creativ, ci și personal. Aici se întâmplă de multe ori să nu știm cine e trainerul. Pentru că toți ne modificăm în fiecare zi, aflăm lucruri noi și ne dorim să cercetăm și mai mult.

Am dat exemplul cu atelierele de teatru doar pentru că îmi este la îndemână, dar a funcționat la fel în toate celelalte ateliere, indiferent de vârsta participanților. Iar asta se întâmplă pentru că intră în contact personalități diferite, cu istorii și culturi diferite.

Ce vreau să spun e că: oricât de mult s-ar presupune că noi mergem într-un loc pentru a îl ajuta voluntar să se dezvolte puțin, realitatea e că experiența asta ne dezvoltă în primul rând pe noi.

Toate experiențele pe care le trăiești fiind în afara zonei de confort, contribuie imens la dezvoltarea ta, lucru mult mai important decât ce ai putea să citești prin cărți sau să vezi prin filme. (Am și citit, am și vizionat, nu vorbesc aiurea)

Nu m-aș fi gândit niciodată că mi-ar lipsi prietenii sau că m-aș putea simți singur. Oriunde. Dar în timpul proiectului am descoperit asta despre mine, iar ceea ce e și mai important, am învățat să mă împac cu „singurătatea” mea și să îmi fie bine și așa.

Nu aș fi crezut că vorbind engleză aș putea să nu pot să exprim tot ce vreau. Am trecut prin asta de multe ori aici, dar am învățat că e ok și așa. Poți să trăiești cu oameni care nu înțeleg pe deplin ce e în tine. E dreptul fiecăruia.

Mă așteptam să găsesc oameni cu aceleași interese ca și mine, peste tot în lume. E adevărat, pot găsi peste tot. Doar că e nevoie de timp. E nevoie de timp!

E nevoie de timp pentru a ne cunoaște și a ne bucura de viață. Ar trebui să ne dăm mai mult timp nouă. Dăm deja suficient timp școlii sau job-ului. Ar trebui să ne recuperăm puțin din timpul ăsta, până nu e prea târziu.

Deci dacă nu ai peste 30 de ani, limita maximă de vârstă pentru un proiect EVS, dă-ți timpul asta cât mai repede! Merită tot!

Iar bagajul pe care îl obții într-un astfel de proiect valorează mai mult decât orice salariu ai avea la job. Mai ales că poți găsi altul fix după ce termini. S-ar putea să nu mai vrei exact la fel.

Dacă ești în timpul liceului și încă nu ești foarte sigur de cariera pe care ai vrea să o urmezi, nu te grăbi. Dă-ți timp! Ia o pauză de câteva luni și află ce vrei tu de la viața ta. Dă-ți timp!

Apoi, fă-o cu tot sufletul!