- 12 December 2017
- Posted by: Team for Youth Association
- Category: Volunteering Stories
Ține un ochi și o minte deschisă la ce se întâmplă în jurul tău. Participă!
Am plecat din București la începutul lui Septembrie și de mai bine de 3 luni locuiesc ca voluntar în Polonia. Ma numesc Carmen. Prima oară când mi-a vorbit cineva despre EVS aveam 23 de ani. Eram într-un tren spre Cluj și în același vagon cu mine se afla un cuplu de francezi. Mergeam toți la Electric Castle. Ne-am împrietenit, am aflat pentru prima oară despre EVS chiar de la niște voluntari, iar 2 ani mai târziu am decis să fac și eu acest pas, să trăiesc această experiență ca voluntar într-o altă țară.
Mi-am droit să merg în Polonia. Am vizitat Polonia acum 4 ani și mi-au plăcut oamenii, mi-a plăcut țara, cunoșteam câteva cuvinte/ propoziţii în poloneză (am studiat rusă și puțină poloneză la facultate) și câteva luni mai târziu mi-am faut bagajul pt 6 luni și am plecat în Polonia.
Îmi place să cred că sunt o persoană activă căreia îi place să se implice în diferite proiecte, muncitoare – dacă e ceva de făcut sunt acolo, mă fac și prezentă și absentă când sunt într-un grup, zâmbesc pe cât pot de mult, nu știu glume, dar mă amuz ușor când altcineva zice o poantă și am un fel mai… întortocheat de a vorbi.
Lucrez într-o școală unde copii au vârste cuprinse între 12 și 15 ani – cum e școala generală în România. În școală merg la orele de engleză și ajut profesorul cu ce are nevoie: stau lângă un elev și îl ajut cu exercițiile pe parcursul lecției, am conversații în engleză cu copii, vin cu diferite jocuri în engleză, tot felul de activități care au legătură cu limba engleză, dar nu numai: excursii cu copii, prezentări despre diferite obiceiuri, locuri din România etc.
Ca în oricare școală sunt elevi cu un nivel foarte bun de engleză și sunt elevi care trebuie să mai lucreze ca să aibă un nivel bun, iar tu trebuie să știi să te mulezi pe ambele situații, astfel încât elevul indiferent de nivelul conversației, să aibă un sentiment plăcut când vorbește/interacționează cu tine (în opinia mea).
Îmi place să mențin o atitudine pozitivă și nu fac asta doar pentru ei, ci și pentru mine. Sunt de părere că atunci când pui un zâmbet pe față când mergi la muncă, vei avea o zi (poate, sper) mai ușoară, decât dacă mergi mohorât. În aceste 3 luni am avut un singur moment când m-am simțit dezamăgită în școală – când un grup de elevi nu a fost foarte deschis în a lucra cu mine (și cu cealalata voluntară). Era un grup nou cu care nu mai lucrasem și poate și din cauza faptului că nu ne cunoșteam, activitățile nu au decurs cum am fi vrut noi (poate trebuia să fi acordat câteva minute să ”testăm apa”, în loc să ne avântăm direct în ea – aici cred că a fost greșeala noastră). Însă din momente ca astea trebuie doar să învăț, pentru că am atâtea altele de care să mă bucur. Din momentul în care intru în școală și până termin ziua cred că spun “hi” sau “hello” de cel puțin 30 de ori, pentru că la fiecare colț de coridor, scară, clasă un elev mă salută – și mă bucură!, când mi se spune “thank you” la sfârșitul unei ore. Zilele trecută un elev m-a întrebat: “Carmen, help me?” You can’t say no to that… cand vezi că un elev devine din ce în ce mai încrezător în a vorbi cu tine. La începutul lui septembrie un elev era foarte timid și am văzut că nu se simte foarte confortabil așa că nu am insistat în momentul acela, dar am încercat pe cât am putut să îl salut când îl vedeam prin școală, să-i pun o întrebare scurtă în timpul orelor, iar acum am impresia că atitudinea lui s-a mai schimbat. Este în continuare timid – este în firea sa – dar pare că se simte mai confortabil acum să vorbească cu mine.
O altă activitate pe care o fac în școală este să merg la orele de basket. Am practicat basket pentru câțiva ani buni, este un sport care îmi place și “limba” (=regulile) sportului este internațională. Așa că de 2 ori pe săptămână mă duc la orele de basket și particip ca oricare alt elev de la ora. 99% din ce se vorbește la ora de basket este în poloneză, elevii îmi explică ce trebuie să facem și lăsând exercițiul de limbă deoparte, basketul îmi oferă posibilitatea de a relaționa cu elevii altfel decât ca un voluntar. Acolo sunt un coechipier. Se dărâma peretele acela dintre mine și ei și asta mă bucură enorm!
Este interesant să vezi cum sunt la 14 ani față de 12 ani. Elevii de 12 ani nu au timiditatea pe care o au la 14 ani… asta este un câștig. Nu pot să zic că eu sunt o persoană căreia îi este rușine sau se simte ciudat când are de făcut o activitate în grup, dar am și momente de acest gen.
Ai avut vreun moment dimineața când ești treaz și conștient de a două alarmă care va suna să te trezească, dar rămâi totuși în pat? Așa simt ca este această lecție pentru mine… sunt conștientă de ea, dar să mi se reamintească, nu strică.
Ei bine cu asta mă ocup jumătate din zi, iar cealalata jumătate o petrec alături de ceilalți voluntari. Am un grup frumos și petrecem destul de mult timp împreună: filme, jocuri, excursii, discuții din când în când și mai tot timpul… și uite așa ajungi să afli despre ziua independenței din Finlanda, sistemul educațional din Germania, diferența dintre Nordul și Sudul Italiei, locuri de vizitat din Portugalia și multe altele…