- 25 February 2019
- Posted by: Team for Youth Association
- Category: Volunteering Stories
Mă numesc Ana-Maria, 21 de ani, dintr-un sătuc micuţ de pe malul Prutului (însă de pe cealaltă parte – partea Republicii Moldova). În ziua în care mi-am susținut proiectul de finalizare a studiilor am aplicat la un proiect SEV fără mari speranţe. Despre proiect, ştiam doar că e în Łódź, Polonia, pe 11 luni şi activitatea de bază era lucrul în grădiniţă. Până la momentul în care am ajuns la destinaţie nu prea am avut întrebări, m-am lăsat dusă de val: ce-o fi o fi!
Cam în acest mod am ajuns în Polonia, fără nici o idee despre ce limbă se vorbeşte, ce exact caut şi de ce am ajuns aici. Totul mi se părea străin – oameni, locuri, activităţi, limbi (multe limbi).
Proiectul a început, am făcut cunoştinţă cu ceilalţi participanţi, cu copiii de la grădiniţă, cu petrecerile de vineri seara, limba şi istoria ţării. Deci sper că nu sunt singurul om care nu ştia despre faptul că lagărul de concentrare Auschwitz se află aici.
Nu ştiu de ce, dar m-am îndrăgostit de această ţară şi de oamenii ei. Iremediabil!
S-au întâmplat multe chestii pentru prima dată:
- M-am îngrăşat, şi prin urmare prima dată în viaţă îmi fac griji cu privinţă la ceea ce mănânc;
- Nu am întâlnit vorbitori de limbă română timp de o jumătate de an;
- M-am simţit „ca acasă”;
- Am cumpărat aparat de fotografiat ca să mă ocup cu ceea ce îmi place (și apoi am înţeles că nu îmi place să fotografiez);
- Am fost în calitate de „profesoară” pentru studenţi de 18-19 ani;
- Am auzit accentul francez şi italian al limbii engleze.
Şi cel mai evident – trăiesc împreună cu tineri veniţi din diferite ţări şi mi se pare că nu e nici o diferenţă între noi. Fiecare miercuri avem activităţi în general menite să ne ajute să înţelegem ce vrem să facem şi cum să avem succes în asta. În urma acestor activităţi am înţeles că, de fapt, toţi suntem la fel, suntem în căutare, încercăm să înţelegem cine suntem şi cu ce să ne umplem viaţa. Sincer, până la vreo 17 ani credeam că cei „maturi”, adică după 25 ştiu ce se întâmplă, ce e viaţa şi sunt siguri în ceea ce fac. Deci asta a fost cea mai mare greşeală în gândire.
Proiectele SEV sunt organizate în aşa mod astfel ca participantul, în mare parte, să fie distant de problemele terestre. Toţi merg la muncă, la ore pentru a studia limba însă nimeni nu e nevoit să se gândească la chirie, achitarea serviciilor comunale, lucrări de reparaţie dacă s-a stricat ceva în casă, abonament pentru transport şi alte lucruri mici care în condiţii normale trebuie gândite şi rezolvate. Tot acest timp este acordat pentru ca fiecare să îl petreacă în mod productiv şi plăcut în dependenţă de dorinţele sale.
Ca să te simţi mai aproape de ceea ce se întâmplă aici o să descriu ce se întâmplă la moment şi despre cei cu care trăiesc împreună.
Berivan are 24 de ani şi e din Turcia, înainte de a începe proiectul lucra la grădiniţă şi era pe cale să se căsătorească, acum face yoga, creşte nişte flori în cameră şi călătoreşte.
Alice are 18, a venit din Italia după finalizarea liceului, aici a decis că vrea să studieze limbi străine, şi-a pus piercing şi Berivan o învaţă să gătească.
Alex a împlinit 26 de ani în această săptămână, a studiat la facultatea de drept şi acum învaţă să cânte la chitară.
Sara la moment e plecată în Milan, însă în mod normal avea să trimită în chat-ul comun poze cu vasele murdare din chiuvetă pentru că nu îi place lenevia celorlalţi.
Toţi suntem diferiţi, însă trăind în aceeaşi realitate şi înconjurări suntem o familie
