Volunteering Stories: La trei luni de benevol pe Coasta de Azur – by Nina

Majoritatea postărilor despre experiențele EVS (actualul Corp European de Solidaritate) pe care le-am răsfoit subliniază un moment de schimbare radicală, urmate de mulțumiri către prieteni și organizatori, și de o înșiruire de momente care le ilustrează transformare.  Poate într-o anumită măsură, la asta m-am așteptat și eu când am aplicat pentru un program ESC pe Coasta de Azur în Franța.

În cazul meu schimbarea nu poate fi descrisă că fiind una radicală. Dintr-o multinațională pe domeniul financiar unde ajunsesem la faimosul ‘burn-out’ am decis că e timpul să bifez și programul EVS înainte de a întră în cel de-al 3lea deceniu de viață. Am plecat pentru 10 luni la un start-up care are o componentă solidară, offerind anual câteva sute de burse profesorilor de limba franceză din toate conturile lumii pentru cursurile lor de vara de pedagogie FLE (français langue étrangère).

Programul CES nu este unul strict legat de ONG-uri sau organizații non-profit, iar în Franța firmele care își certifica un program de solidarity au posibilitatea de a aplica cu ușurință pentru a găzdui voluntari. Un voluntar poate prelua atribuțiile angajaților, cea ce nu e întotdeauna un lucru rău de altfel, însă durează un pic să-ți găseșți un echilibru. Marea parte a activităților în primele 4 luni au reprezentat pentru mine muncă de birou (contact la distanță cu asociații de profesori, ambasade, artișți, bursieri); urmează două, trei luni de întâlniri cu peste 400 de bursieri pentru binele cărora am învățat să fac lobby pe la diversele ambasade (încât bilete de avion și cazarea la nișă costă), organizarea de concerte și expoziții artistice săptămânale și câteva ședințe de ghid turistic că ulterior să reiau muncă de birou pentru al doilea val de oameni care vor cursuri pe faleză iarna.

Într-un start-up cu o echipa de 4 angajați și 3 voluntari se crează cu ușurință o rutină și un plăcut sentiment de colegialitate pe care nu-l găseșți într-un job la o multinațională; te poți regăsi într-o situație în care îți permiți cu ușurință să nu-l iei în serios pe director pentru că nu e șeful tău iar coordonatorul se dă peste cap pentru a-ți asigura o situație cât mai comfortabilă și motivantă. E o situație pe care dacă n-o lași să te streseze (pentru că nu ai de ce de altfel) o poți găsi foarte plăcută, chiar teribil de amuzantă de multe ori.

Cu ocazia asta mi-am amintit bunăoară și cât de important e să ai oameni amuzanți la birou și în afara lui. Primele cinci săptămâni am fost singura voluntară din echipă, iar când începti activitatea mai târziu ca ceilalți și pleci mai devreme, se formează un pic mai greu relațiile. Ori, când ai 2 colege din colțuri opuse ale continentului care se amuză să-ți pună ciocolată la nas ca să urmezi „Cărarea lui Nietsche” pe serpentine până la Eze și să bați ore pe jos spre toate peninsulele și satelele portuare din zona, atunci îți devine foarte ușor să râzi copios și la birou când o delegație indiana decide că e timpul ca directorul să învețe să danseze din sold. Nici experiența uneia sau a mai multor familii de primire nu e de neglijat, de la familii cu 35 de cruci deasupra closetului, la familii formate dintr-o unică supraviețuitoare a lagărelor din indochina franceză care te face să uiți de timp discutând ore întregi la un micul dejun bourgeois.

Momente life changing nu am avut, însă momente frumoase da, și cum mă așteaptă încă 6 luni, am un strop de entuziasm copilăresc vis-a-vis de săptămânile ce vor urma și de întâlnirile cu persoanele pentru a căror venire în Franța am făcut activitati benevol.