- 15 March 2019
- Posted by: Team for Youth Association
- Category: Volunteering Stories
sau Cum am învățat eu să mă joc la 30 de ani?!
Numele meu este Alexandra, sunt din Sfîntu-Gheorghe și anul acesta in august fac 30 de ani (eheh!). Nu prea îmi place să mă descriu (îmi pare că mă limitez) însă în linii mari pot spune că sunt, la fel ca toată lumea, în continuă schimbare și descoperire de sine, ador călătoriile, cafeaua, natura și drumețiile pe munte, dar și că nu aș putea nicidecum renunța la scris, citit și mai ales la rutina mea zilnică de yoga.
Acum că mă uit la calendar, realizez că astăzi fac șase luni și o zi de când sunt în Genova – șase luni incredibile de când am început să bantui străzile prăfuite din centrul vechi, șase luni de când sorb din cafeaua asta italienească ce mă obsedează încă (!), și da – șase luni de când am început proiectul cu Il Cesto. Dar să o luăm pe rând. De unde a început totul?
Vara trecută încheiasem o călătorie care durase opt luni – poposisem prin zone și locuri unde, o spun cu toată sinceritatea – nu credeam că voi ajunge. Am început cu un internship în Egipt, apoi am continuat cu un proiect de voluntariat în Liban și între cele două m-am destins o lună în Iran. (Da – destins! Te poți destinde în Iran!). După proiectul umanitar în Liban însă nu m-am putut abține și m-am întors în Egipt – nu de alta- dar prea a fost bine și deja îmi era dor. Peste tot am lucrat cu copiii, și mi-am dat seama din nou și din nou că am nevoie să continui. Trebuia să fac asta mai departe, însă mă împiedica bugetul.
Astfel încât, odată ajunsă în țară și după binemeritata perioadă de vizite, reîntâlniri cu cei dragi, petrecere, veselie și muzică – iaca să îmi mai caut de drum că vorba aia… vine iarna! Am găsit proiectul cu ”EVS under the Lighthouse” în Genova – care mi-a făcut cu ochiul din primul moment – atât pentru structură cât și pentru faptul că fusesem deja în Genova și chiar m-a impresionat plăcut! Mi-am și spus că trebuie să mă întorc că nu mă bucurasem îndestul de bunătățile de pe aici (PESTO!!!!)
Dar, să revenim la lucruri mai serioase. Proiectul durează un an și are la bază educația non-formală prin organizarea de workshopuri, activități în aer liber, asistență cu temele & eventualele proiecte școlare. Așadar, este un spațiu care oferă instrumente pentru o mai bună dezvoltare și integrare socială a copiilor (majoritari imigranți) Copii înscriși? În jur de o sută. Prezenți in mod constant – in jur de treizeci. Nevoie este: datorită faptului că sunt destule familii ce au ajuns recent în Italia și unde spre exemplu limba italiană este o problemă. Copiii sunt deci șansa familiei de a se integra și de a face parte dintr-o comunitate încă străină. Țări de proveniență? Începând cu Ecuador, Peru, Dominicană și până la Maroc, Senegal, Albania, chiar și România.
Începutul a fost mai greu, până am prins frâiele și până am început să îi cunosc atât pe copii cât și pe colegi. Apoi, e clar, printre cei mici trebuie să fii și un pic actor, să prinzi lucrurile din mers, așa cum eventual am făcut și eu. Am sărit într-un picior și peste noapte ajunsesem să gătim împreună biscuiți de Halloween, să învățăm cântecele de Crăciun, iar mai nou, cu ocazia Carnavalului, să confecționăm cărți de tarot!
Pot să spun că, pe lângă experiență profesională, și pe plan personal am învățat multe. Astfel, pe langă noii prieteni, în primul rând, am învățat să am răbdare cu mine – să nu cer atât de mult de la ceilalți ( mai ales atunci când mă entuziasmam cu organizarea unui workshop și îmi dădeam seama că nu prea am cu cine îl face hehehJ) – și în general să fiu flexibilă.
Am înțeles că e bine să ai mereu un plan B – și chiar dacă acel plan B poate fi un simplu joc, sunt șanse mari să iasă chiar mai bine decât planul A! Dap! Apoi, am învățat să mă joc! Pe bune! Să sar și să zburd. De la începutul anului am și început să fac săptămânal cu cei doritori o ora de yoga și respirație (combinate evident cu puțînă zbânțuiala că altfel nu merge!)
Până închei însă trebuie să mă și laud un pic și să împărtășesc un secret – legendar este momentul în care, la început fiind, i-am spus colegului meu că niciodată nu m-am descurcat la confecționarea lucrurilor (lucrul manual nu a fost niciodată punctual meu forte și noah, încercăm să-i pasez activitatea ). Acum?– da! Ați ghicit! Acum sunt o specialistă (iar pinterest-ul este asistentul meu numărul 1). Mă distrez căutând lucruri noi de confecționat cu micuții, și trebuie să spun că cea mai mare satisfacție este să le văd surpriza în ochi când ajung la final.
Un alt aspect ce nu trebuie omis este un workshop ce a prins conturul încă de anul trecut – pe care am decis să îl continui dar să adaug în tematică. Împreună cu fetele de 11-13 ani, în fiecare miercuri, facem ceai, mâncăm biscuiți și povestim despre identitate, sexualitate, școală și părinți – iar când ne săturăm facem o pauză de dans. Cam așa merg lucrurile pe la noi!
Sper că vara asta nu va fi atât de călduroasă cum m-a avertizat cam toată lumea, dar se prevăd multe ieșiri la plajă – sezonul estiv începe și pentru copii în iunie și ține până în august. Așadar, sper că v-am transmis un pic din eterna ‘bella Italie’ (stilul asta de viață jucăuș cred că se ia :P) și aștept să ne vedem în septembrie, cu mai multe povești și mai multe lecții de viață.
